Înțărcarea este un moment de care se tem multe mame care au alăptat exclusiv. Unele o așteaptă cu nerăbdare și speră la odihna de odinioară, odihnă cu care oricum nu se vor mai întâlni în viața asta… sau poate cel puțin până când nu pleacă copiii la facultate. Iar acest lucru se întâmplă pentru că, odată devenite mame, amigdala, acea porțiune a creierului, se mărește de patru ori atunci când dăm naștere și nu revine niciodată la dimensiunea dinainte. Asta e și justificarea pentru care mamele își aud bebelușii plângând noaptea, iar tații nu. Amigdala lor își păstrează dimensiunile. Altele vor să prelungească cât mai mult momentele unice de conexiune nu doar trupească, cât mai ales sufletească dintre ele și prunc.
Părerea mea, în calitate de psiholog, este că alăptarea sănătoasă este încununată de o înțărcare blandă în jurul varstei de 1 an. Cunosc teoriile Organizației Mondiale a Sănătății, La Leche League, ale Asociației Pediatrilor Americani și le respect. Cred, totodată că laptele matern nu devine “apă chioară” și că organismul mamei este atât de inteligent încât știe ce subtanțe nutritive miraculoase să ofere copiilor chiar și după această vârstă.
Citindu-le recomandările, am constatat că dezvoltarea psihologică a copilului este luată în considerare puțin spre deloc în acest context și că ei se axează mult pe benficiile fiziologice. Astfel, aleg să trec prin filtrul personal orice informație citesc. Așadar, pentru fiica mea, am ales să țin cont de recomandările lor până la un moment dat. Am alaptat-o exclusiv pana la 6 luni, când am început autodiversificarea și am continuat în paralel alăptarea până la 1 an și 11 zile fix.
În jurul vârstei de 9 luni copilul capătă identitate proprie. Până atunci, el si mama sunt într-o simbioză totală, cel mic este dependent de mama sa, lucru firesc și dezirabil. Apoi, el începe să se recunoască în oglindă, să înțeleagă și să realizeze că mama este un alt om decât el însuși. Aici intervine tatal, instituție paternă de real folos, care „taie” la nivel simbolic cordonul ombilical dintre mamă și copil și, care încurajează, totodată, independența acestuia.
Mai mult decât orice pe lumea asta îmi doresc să cresc un copil sănătos din toate punctele de vedere și, psiholog fiind, țin cont mai ales de dezvoltarea sa emoțională. Știați că EQ-ul (coeficientul inteligenței emoționale) este un predictor de succes pentru vârsta adultă mai important decît IQ-ul (coeficientul inteligentei cognitive)? Așadar, dacă vă doriți ca ai voștri copii să ajungă să fie adulți fericiți, armonioși, împliniți și de succes, da-ți-vă toată silința pentru sănătatea lor emoțională.
Revenind la povestea noastră, a mea și a fiicei mele. Cum am procedat?
Mi-a placut să îmi creez în minte mai multe etape ale înțărcării, astfel încât să putem atinge mai ușor succesul, dar și de mai multe ori. Ajută sufletul de mamă, dar și pe cel de copil! Am scos treptat mesele de lapte de sân de peste zi începand cu varsta de 11 luni, când cea mică deja începuse să mănânce cu adevarat de vreo trei luni. Între 6-8 luni este, în general, o joacă, mai mult experimentare decât alimentare. Într-o zi chiar am realizat ca se înserase, iar fetița mea nu îmi ceruse deloc să o alăptez. Avusesem activități diverse, care au ținut-o angrenată, a mâncat bine alimente solide, am fost acolo pentru ea, mereu conectate și nu a simțit nevoia de alăptare. Urmatoarele zile am fost mai conștientă de asta și am observat-o. Calmă, senină, fericită că mă are aproape, nu a cerut să fie alăptată. După ce a trecut prima săptămână în care nu am avut parte de nicio lacrimă în acest sens, am considerat că mi-am înțărcat sănătos fetița pe zi. O mama fericită și linistită are parte de un copil asemeni. În total, această perioada de scoatere treptată a meselor de lapte matern de peste zi a durat, aproximativ 2 saptamani. Sper să nu mă înșel, au trecut vreo 9 luni de atunci până acum, când scriu articolul.
Marea provocare pentru mine a fost scoaterea suptului de peste noapte. La 11 luni ajunsese să se trezească din nou peste noapte de 5-6 ori, mai ceva ca atunci când era nou-născut. Simțeam că ajung la capătul puterilor. Speram în fiecare noapte că va fi mai bine, că e de la puseul de 12 luni, care venise peste noi mai devreme ori că e de la măsele, care ies și apoi, gata, dormim. Realizam că niciuna dintre noi două nu se odihnea bine. Trezirile dese nu ne lăsau creierele să aibă parte de o odihnă neîntreruptă, astfel încât dimineața să ne simțim pline de viață. Aici, constat că mă refer doar la mine. Ea e mereu veselă și plină de viață. E copil, iar copiii iubesc viața!
Am apelat la un consultant în alăptare și înțărcare, care m-a ghidat cum să procedez faptic pentru renunțarea la alăptarea de peste noapte. Am luat în considerare sugestiile lui și m-am pregătit și pe mine, dar și pe ea mai ales psihic încă de când am început să scot mesele de peste zi. Am avut grijă ca nevoia ei de afecțiune să fie constant satisfăcută, să fie “plină de mine”, să știe că sunt acolo, pentru ea, mereu, oricând mă solicită. Am avut grijă să îi ofer constanță și să o asigur emoțional, pentru ca demersul întărcării să fie unul blând, în urma căruia să ajung să mă felicit pentru cum am procedat, nu să ma judec și să ma culpabilizez.
Și pot spune cu mândrie că am reușit! Cu brio și cu coroniță! În seara cu pricina, când s-a produs cu adevărat înțărcarea, realizam că asta a fost tot, că gata, am un copil înțărcat și că, la fel ca începutul alăptării și finalul a fost unul firesc. Aveam sufletul plin de fericire că nu s-a lăsat cu plânsete și cu traumă, ci cu liniște și iubire. Lacrimi au existat, nu din partea fetiței, ci din partea mea, nu de tristețe, ci de fericire că am reușit acest proces așa cum îmi propusesem, cu dragoste și răbdare.
Desigur, cazul nostru a fost unul dezirabil și ușor. Am auzit și povești în care, într-adevăr a fost greu, atât pentru mămică, dar mai ales pentru copil. Povești în care fie unul, fie altul, nu se puteau desprinde din această simbioză, copilul tragea de bluza mamei, plângea, implora, iar sufletul de mamă nu putea rămâne nemișcat la aceste rugaminți ale celui mai important om de pe Pământ. Și deși mama își propunea înțărcarea, aceasta nu se întâmpla, în realitate. Urma un puseu de creștere, iar puiul se liniștea doar la sânul ei, urma o erupție dentară sau o schimbare majoră, cum ar fi întoarcerea la serviciu a mamei sau începerea grădiniței, iar singura alinare pe care o găseau cei doi era alăptarea. Uneori mama era nevoită să plece câteva zile de acasă pentru că altă soluție nu găsea, iar în acest timp amândoi sufereau unul după altul acolo unde erau fiecare. Mama plângea culpabilizându-se că și-a lăsat puiul, făcându-și mii de gânduri, care mai de care. Micuțul plângea după mamă, după dragostea sa și laptele său cald. Astfel, trauma era dublă. Se poate, însă și altfel, cu blândețe, răndare, dragoste și cuvinte, iar mama și copilul stau împreună.
Fiecare mamă decide pentru sine și pentru copilul său când consideră că e potrivit momentul înțărcării. Poate la 6 luni, poate la 2 ani și jumătate, important e ca mama să fie sigură pe decizia luată, să fie consecventă și să îi transmită copilului siguranță.
Dacă vrei să știi cum am făcut eu exact, dacă vrei să ai parte și tu de un plan personalizat de înțărcare, cu tehnici psihologice și de parenting care să te ajute nu doar pe tine, dar mai ales pe copilul tău să se desprindă de alăptare împăcat și plin de iubire, atunci îți stau la dispoziție. Programează online o sesiune de înțărcare, completează scurtul chestionar și te ajut cu toată inima!
Copii cu adevărat fericiți să avem!